Nicolae Linca, singurul roman campion olimpic la box!

La Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952 s-a clasat al nouălea după victorie 3-0 contra lui Sergio Gascue (Venezuela) si infrângere în fața lui Günther Heidemann (Germania), care avea să cucerească medalia de bronz. Deși a fost la un pas de a nu fi selecționat pentru Jocurile Olimpice de la Melbourne din 1956 pe motiv că nu era în formă, a reușit să-și înfrângă adversarul și să cucerească aurul.

Cineva l-a chemat la o gală de box organizată în sala de mase a întreprinderii. Acolo a văzut pentru prima oară o luptă în ring. Tot acolo a început să-şi facă un nume: „La Malaxa erau cinci sute de ucenici. Eu îi băteam pe toţi. Eram rău, un mare bătăuş”. A fost remarcat de antrenorul Ion Florescu, în 1948, începutul unui drum care s-a încheiat pe prima treaptă a podiumului olimpic.

„Înainte de finală, n-am dormit toată noaptea de durere. Încă de la primul meci, cu Hector Hatch din Insulele Fiji, îmi fracturasem mâna dreaptă, din cauza unui croşeu care nu şi-a nimerit bine ţinta. Cât era ziua de lungă, stăteam ascuns în cameră, cu mâna în apă cu sare, să nu afle cineva ce păţisem. Celelalte meciuri le-am boxat cu mâna fracturată. Practic, nu puteam lovi decât cu stânga”, povestea marele campion.
A luat unica medalie de aur a Romaniei, până astăzi, la 67 kg:

-victorie la puncte contra lui Hector Hatch (Fiji)
-victorie la puncte contra lui Nicholas Andre (Africa de Sud)
-victorie la puncte contra lui Nicholas Gargano (Marea Britanie)
-victorie prin decizie 3-2 contra lui Frederick Tiedt (Irlanda)

,,Durerea mâinii îmi înceţoşase vederea şi chiar judecata. Pauză. Aş vrea să spun că am ajuns la capătul puterilor, dar simt că n-am dreptul să spun asta. După câteva lovituri, mâna dreaptă mi se pare un simplu ciot la capătul căruia se află o mănuşă cu plumb. Urechile îmi ţiuie, genunchii îmi tremură şi văd, în loc de unul, doi adversari. Nu-i nimic! Voi da în amândoi. Şi de-o mai apărea unul, mă voi lupta şi cu el", Nicolae Linca in cartea Mitajul ringului.

Banii nu l-au interesat. Onoarea, performanta si dorinta de a reprezenta Romania au fost prioritare. S-a intors in tara unde a boxat in continuare la CS Dinamo, iar apoi a devenit antrenori si a crescut multi campioni. La 47 de ani a fost trecut in rezerva de CS Dinamo.

Este si dublu medaliat cu bronz la Campionatele Europene de la Varsovia din 1953 si Berlin, 1955, plus trei titluri naţionale (1949, 1950 şi 1951). Fostul mare boxer Titi Dumitrescu a recunoscut că „n-am crezut că acea finală va putea avea loc nici măcar după ce Linca şi Tiedt au urcat în ring”.

„L-am bătut pe irlandez aşa de tare că nici nu am auzit gongul. La sfârşit, din colţ, Ioan Popa mă trăgea de mână. Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Credeam că mai este o repriză. Dacă mai erau cinci runde, şi pe alea le-aş fi câştigat'.

Fortat sa filmeze pentru un clip publicitar, nu a fost remunerat, iar clipul a fost folosit fara acordul sau. Nicolae Linca s-a judecat ani de zile cu COSR. Fiul sau, Nicolae Jr. a vorbit despre acest lucru: ,,Tata face parte din patrimoniul acestei tari! Daca ar fi boxat cu o mina rupta pentru SUA si ar fi cucerit titlul olimpic, ar fi avut statuie in fiecare stat. Aici, dupa ce ca a fost obligat sa filmeze, nu i s-a oferit nici macar un leu". Starea lui de sanatate s-a inrautatit vizil de la startul acelui proces.

Nascut la Cergau Mare, pe data de 1 ianuanrie 1929, in judetul Alba, Consiliul Local al Muncipiului Alba Iulia a aprobat in 2012, ca o strada din oras sa poarte numele marelui pugilisit. Incepand cu 2006, FR de Box a organizat competia ''Centura de aur'' Nicolae Ilinca, care se desfasoara in aceasta perioada la Iasi (9-13 mai), iar la Alba Iulia are loc in fiecare an ,,Memorialul Nicoale Linca'', ajuns la 10 editii.

În 1973, a fost trecut în rezervă la clubul Dinamo cu gradul de locotenent-colonel iar în 2005 a fost decorat de preşedintele Romaniei cu Ordinul "Meritul Sportiv" Clasa I. Nicolae Linca s-a stins din viaţă în 2008, la vârsta de 79 de ani, suferind de Parkinson şi Alzheimer.

„A fost şi rămâne o legendă a boxului românesc. De peste 50 de ani, toţi boxerii aveau un etalon pe care să-l depăşească. Exista o performanţă neatinsă de alt pugilist şi asta înflăcăra spiritele. Toţi ne gândeam cum să îl egalăm şi să îl depăşim pe Nicolae Linca. Mergeam să-l vizitez deseori. De la mine, de la Hunedoara, sunt 100 de kilometri până la Feisa. Auzisem că îi este rău şi voiam să-l mai văd o dată. Acum o să mă duc, dar numai ca să aprind o lumânare şi să mă rog la Dumnezeu să-l odihnească în pace”.